Până lansez blogul tehnic despre becuri, interfoane şi alte ţestoase ninja cu cheie şi fire sub carapace, să mai pălăvrăgim niţel pe tema asta. “Aparataj electric” e un termen ce îi confuzează pe mulţi. Unii denumesc aşa numai prizele şi întrerupătoarele, alţii (şi subscriu la idee) o gamă mai variată de produse: tablouri electrice, siguranţe, mici automatizări, prize, întrerupătoare, corpuri de iluminat, etc.
Majoritatea produselor de gen de pe piaţa românească provin din Turcia şi China. Cum diferenţa de preţ (şi calitate) între ele şi produsele europene de la firme cu tradiţie în cercetare-dezvoltare e uneori uriaşă, mulţi le preferă, mai ales că românii nu prea au parte de meseriaşi care să-şi educe clienţii. De multe ori se fac lucrări cu “electrozugravi”, care fac lucrări chiar şi pe o sticlă de tărie, sau la economie de materiale şi preţ. Chiar şi produsele low-cost sunt diferite, şi asta e important de precizat. Nu am fost nicicând fanul ideii că dacă un produs costă de 10 ori mai mult (deşi ochiometric e aceeaşi mâncare de peşte), preţul reflectă automat şi o calitate superioară. Am văzut destule “petarde” care nu-şi meritau banii decât poate la designul mai fistichiu, uneori la limita kitch-ului, dar dacă unii sunt dispuşi să dea banii pe aşa ceva… Lucrând, văzând şi comparând ajungi la un moment dat să-ţi faci cât de cât o idee despre ce echipamente se merită să cumperi şi ce nu.
De exemplu nu recomand oglinzile de baie cu spoturi. În primul rând nu au nici o cutie de legături, acestea fiind făcute în aer, în spatele oglinzii. Apoi ca să poţi să intervii la un fasung uneori trebuie să dai jos oglinda cu totul. Am stat odată vreo 2 ore să dau jos un spot, să-l repar şi să-l pun la loc. Interesant e că chinezul avusese aceeaşi problemă (materiale de proastă calitate) şi ajunsese să lipească metalul pe sticlă ca să-şi poată vinde marfa. Şi să spargi o oglindă de câteva sute de lei pentru un spot de nici 10 lei, nu e o afacere prea bună.
Un alt aspect important e faptul că turcii produc aparataj electric de calitate ceva mai bună decât chinezii. Bine, şi ei au uscăturile lor, iar un producător care are o gamă bună dintr-un reper, poate avea celelalte produse de calitate (sub)mediocră. În plus taie din costuri chiar şi la controlul de calitate, găsind produse cu vicii ascunse de fabricaţie. Să dau încă un exemplu. Am fost să montez nişte plafoniere cu senzor de mişcare încorporat în locul la nişte neoane defecte. Neoanele chinezeşti, plafonierele tip OZN turceşti. La o parte din neoanele chinezeşti luaseră foc droserele. La celelalte forţaseră încălzirea tuburilor până se carbonizaseră conexiunile. Din 23 de plafoniere turceşti montate de mine în vreo 7 ore în locul neoanelor chinezeşti, 3 aveau defectul stricat: lipitură rece în senzor, nu aprindea lumina decât dacă îi dădeai cu patentul după ceafă. Deci sunt cazuri şi cazuri.
Ca să închei pentru în seara asta: că tot am vorbit de senzorul de mişcare pentru comanda luminii, există un fals curent de opinie că acesta e senzor de prezenţă, adică te simte şi când stai nemişcat. În realitate totul ţine de deplasarea unui câmp de căldură prin faţa unui obiectiv ce primeşte lumina în spectru infraroşu printr-o lentilă Fresnel de plastic. Aţi văzut un ochi de muscă? E cam acelaşi principiu de captare a luminii prin lentilă. Apoi intervin diverşi factori: temperatura ambientală, intensitatea căldurii corpului ce se mişcă, viteza de deplasare, etc. Există întradevăr şi senzori mai scumpi ce detectează viteze foarte mici de deplasare, de ordinul zecimilor de centimetri pe secundă, dar nu i-am văzut la lucru. E utilă chestia asta cu automatizarea pe bază de senzor de mişcare, dar cum am zis, nu e infailibilă, funcţionarea corectă depinzând de prea mulţi factori aleatori.
Ăsta pare a fi motto-ul după care se ghidează câte unii şcoliţi prin corporaţii şi facultăţi de profil.
Să luăm un exemplu care indirect mă afectează şi pe mine. Ai o firmă, nu contează cu ce se ocupă. Ca să nu-ţi scape lucrurile din mână trebuie să fii precis, corect şi agresiv. În primul rând oricât urăşti birocraţia, până la un punct e bună. Ca director de ceva birocraţia este prietenul tău, nu duşmanul. Trebuie să te acoperi de hârtii, semnături şi proceduri de lucru. Trebuie să delegi oameni şi responsabilităţi stricte şi scrise. Dacă nu respecţi ideea asta simplă îţi vei deveni repede propriul duşman. Pentru că o lege sau o procedură nerespectată, ori un singur angajat nemulţumit care te are cu ceva la mână îţi pot aduce pagube sub formă de amenzi, întârzieri, debandadă, etc. Dacă eşti un amărât cu un butic, se simte, dar dacă ai banii lui Filipescu s-ar putea să nu simţi, de exemplu, cele câteva zeci-sute de milioane din amenzi, ba te vei şi ţigăni cu statul pentru ei, deşi nu ai dreptate.
Bun, să-l lăsăm pe Filipescu, că ăsta e inginer şi e paralel cu administrarea afacerilor. Dar când te lauzi că ai lucrat pe funcţii înalte în multinaţionale, dar nu eşti în stare să verifici dacă personalul din subordine îşi face treaba şi nu stai cu biciul pe ei, cum crezi că arăţi în ochii celorlalţi angajaţi care trag ca animalele ca să ai tu bani şi lux? Ca un Dorel şantierist, beat la prima oră şi cu ochii după femei, care doar ţi-ai tras un costum de office pe tine şi ţi-ai gelat părul. Caricatură de worker.
Când unui angajat aflat în funcţii de management i se atrage atenţia de către colegi că din cauză că nu-şi face treaba îi încurcă şi pe ei şi îi ţine din treabă (pentru că una e să lucrezi ceea ce e treaba ta, şi alta să stai să refaci şi să repari şi ce ar fi trebuit să lucreze alţii), iar superiorul lor ierarhic vede, aude, dar nu întreprinde nimic pentru a elimina otrava din organizaţie, mai că-ţi vine să intri ca americanul cu mitraliera în birou la 9 dimineaţa şi să faci un bine omenirii.
De unde apar emoţiile astea negative şi izbucnirile de violenţă? Tot de la management, care nu ştie să gestioneze relaţiile interumane şi nu supraveghează cum deciziile din organizaţie afectează psihicul workerilor. Dacă pe un şantier sau în alt mediu de muncă fizică, de joasă calificare şi prost plătită te aştepţi oricând ca ăia să-şi dea unul altuia cu cărămida-n gură cum s-a mai întâmplat, că ăia n-au minte multă şi nici cine să-i supravegheze, te-ai aştepta cel puţin ca într-un mediu de lucru mai civilizat lucrurile să stea altfel. Un cititor îmi spunea că în firmele mari există mecanisme procedurale de detensionare a conflictelor, de defulare. Dar să nu uităm că şi în firmele mari există uscături, personal tolerat şi şefuţi care nu ştiu de capul lor, există stress care în final duce la afecţiuni fizice şi nimeni nu-l clasifică drept “boală profesională”.
Ce face un worker când vede că el trage şi pentru alţii, iar ăia în loc să fie sancţionaţi că nu-şi fac treaba sunt lăsaţi în pace şi tot workerul nostru îşi ia capace? Se enervează, desigur. Ce face când vede că el munceşte uneori pentru mai mulţi şi ia un salariu, iar alţii care o freacă degeaba iau mai mult ca el? Se enervează, desigur. Şi apar discuţii, conflicte, tensiuni.
Şi ca să închei puţin anecdotic, să vă povestesc despre o angajată ineficientă. Care atunci când i s-a spus că va fi plătită să stea acasă, numai să nu mai vină la muncă să încurce, s-a decis să devină gravidă. Iar când i s-a terminat contractul ăia n-au mai putut s-o dea afară pentru că deja fătase, iar legea îi obligă să-i plătească salariul neimpozitat timp de nu ştiu cât timp. Legendă? Speculaţie? Probabil, dar punând fapte şi date cap la cap nu ai cum să nu devii puţin suspicios.
PS: Fără nici o legătură, că tot mi-am adus aminte, o chestie care mă frământă de mult. Aurul, odinioară apanajul regilor, acum e faima workerilor. Cine are cel mai gros lanţ, cel mai strălucitor inel, etc? Ţiganul, zugravul, instalatorul, ţesătoarea de la Apaca… Alde d-ăştia care simt nevoia să se afirme şi să suplinească nişte carenţe de ordin psihic şi emoţional.
Revin cu calculele, pentru că e important. Mai exact, cât plăteşte angajatorul impozit în procente la bugetul de stat pentru salarii? Cât la sută din salariu se duce la C.A.S., cât la şomaj, cât la…
Mai jos o simulare făcută de cineva în SAGA pentru două salarii: un calcul de impozite pentru salariul minim brut de calificaţi şi studii medii de 720 lei, şi unul pentru actualul meu salariu de 1500 lei net dacă mi s-ar fi trecut tot salariul pe cartea de muncă.
Contribuţiile salariatului la bugetul de stat reprezintă diferenţa dintre salariul brut (pe cartea de muncă) şi cel net (în mână). Contribuţiile societăţii comerciale reprezintă restul taxelor şi impozitelor datorate statului de către angajator.
Ce nu am înţeles niciodată e de ce statul impozitează de două ori nişte chestii. Ştiu, aşa se face bugetul de stat, dar falimentul statului ca manager generic vine din alte motive, nu pentru că nu ar lua de 2 ori contribuţia la asigurările de sănătate sau mai ştiu eu ce.
Clic pe imagine pentru mărire.
Filozofam aseară cu diverse persoane… Cineva, odată, a gândit ziua unui om bun de muncă după următorul ciclu: 8 ore muncă, 8 ore viaţă privată, 8 ore somn. Asta în teorie, pentru asigurarea unui echilibru psihic, fizic şi social.
Mă uit însă la situaţia din zilele noastre. 8-9 ore la muncă sau chiar mai mult, 1-4 ore pe drum dus-întors la şi de la job (eu fac vreo 3 ore)… Mai rămân 11-15 ore pentru odihnă şi familie. Mai tăiem o oră din programul de somn, că cică unui adult sănătos îi ajung 7 ore să-şi încarce bateriile (să zicem), şi mai rămân până la 4-8 ore viaţă privată.
Să fie suficient? Iarăşi, în teorie ar fi. Să privim însă şi orele alocate vieţii private: circa o oră dimineaţa (spălat pe ochi, pipi, îmbrăcat) şi încă câteva după 7-8 seara. Şi aici mă gândesc că apare ruptura cu “nu îmi mai ajunge timpul”. Pentru că timpii de seară sunt în general timpi morţi. Când nu ieşi una-două ore în oraş la un suc sau un film vii acasă şi îţi vine să zaci. De multe ori nu-ţi mai vine nici măcar să lucrezi ceva pentru tine.
Şi apoi ne întrebăm de ce în Bucureşti sunt oameni nervoşi. 
Mulţi ne-am pus întrebarea asta de câte ori am fost “certaţi” că ne ridicăm cu pretenţii salariale pe cartea de muncă sau de câte ori ne-am gândit cât trebuie să plătim impozit dacă-i dăm workerului ăla nenorocit un salariu cu un leu mai mare.
În poza de mai jos (clic pe ea pentru mărire) aveţi celebra foaie ce ni s-a pus nouă în faţă săptămâna trecută ca să ni se demonstreze cum statul îi jecmăneşte pe angajatori (dar de ce alţii pot fi corecţi şi trec salariile corect pe cartea de muncă, asta-i o întrebare la care patroneii rromâni nu ştiu a răspunde). Am cerut şi părerea unei inspectoare pe resurse umane, care a repetat calculul pe un simulator de costuri la câteva valori. Diferenţele sunt de 0-20 de lei între valorile comunicate la noi la firmă şi cele de pe simulator, şi am înţeles că ar proveni din modul în care se calculează nişte costuri.
Aşadar, pentru un salariu brut pe cartea de muncă (coloana din stânga), angajatul mai primeşte net în mână ce e pe coloana din mijloc. Cu tot cu impozitele datorate statului, angajatorul trebuie să îşi calculeze bugetul de salarii conform coloanei din dreapta. Exemplu pe salariul minim pentru calificaţi (coeficientul de indexare de 1,2): salariatul are 720 lei brut pe cartea de muncă şi teoretic ia 544 lei în mână. Şeful lui cel ce se vaită de impozite în timp ce-şi mai cumpără o maşină scumpă cu banii jos (prost o fi cine l-o crede) va trebui să scoată din cont 927 lei, diferenţa de la salariul brut până aici reprezentând-o alte taxe datorate statului.
Să nu uit: sumele nu includ sporurile de vechime. După primii 3 ani munciţi legal pe plantaţie, negrişorul trebuie să primească un spor de 5% la salariul de bază. După 5 ani 10%, după 10 ani 15%, după 15 ani 20%, iar după 20 de ani de slugărit va trebui să primească un salariu brut cu 25% mai mare decât cel pe care a fost încadrat. Noi am descoperit acum că ni s-a dat ciuciu-n braţe, şi în aceeaşi situaţie se găsesc mulţi alţii angajaţi la firme de evazionişti.
