Puii mei… Unii au nevoie de manual de utilizare al internetului. Eu când zic că multă lume nu-şi foloseşte intelectul, unii mă acuză că mănânc căcat. Culmea e că ăia de mă acuză sunt tocmai cei care fac ca în imaginea de mai jos, accesând orice site via Google, cu excepţia Miniclip şi WoW Europe, unde printr-o minune dumnezeiască ştiu să tasteze adresa direct în bară. Asta mi-am amintit-o pentru că aproape în fiecare zi cineva mă caută pe Google după adresă, în loc s-o tasteze direct. Ar fi interesant de aflat cum de ştiu să ajungă pe Google. L-or căuta pe Google prin Google?
Cu ceva ani în urmă făceam instalaţia electrică la o administraţie de bloc. Vroiau să-şi pună calculator şi imprimantă într-o uscătorie, să-şi amenajeze acolo biroul. Calculatorul asamblat de un nene care lucra la Parlament, ceva tehnic, băgător de seamă. Instalaţia făcută de mine avea împământare trasă de pe o ţeavă. Şi mă cheamă oamenii că nu le merge calculatorul. Începe să boot-eze, şi deodată se închide singur. Individul care venise cu calculatorul făcea gălăgie că e instalaţia mea de vină, că la el în sufragerie merge. Explicaţia era simplă: instalaţia mea avea împământare, a lui din sufragerie nu. Sursa calculatorului asamblat de el de pe te miri unde era defectă, avea nişte scurgeri de curent pe carcasă (cam 100V) şi cum simţea împământarea, cum se oprea singură. Soluţia a fost să-i desfac împământarea, pentru că omul, foarte orgolios, zicea că sursa lui e OK, că el a asamblat sute de calculatoare fără probleme, şi nu a vrut să recunoască nici când i-am arătat pe aparatul de măsură.
(asta aşa, că tot ţi-am promis că-ţi spun povestea cu sursa defectă, şi n-am avut timp 
)
*****
Adina îşi uită telefoanele acasă. I le iau cu mine şi fac pe secretara. “Nu este, vă dau numărul de la birou s-o sunaţi acolo.” Apoi o anunţam pe messenger cine a sunat-o. O tipă de la unul din magazinele din subordine: “Nu îmi mai daţi numărul… Lăsaţi că sun pe altcineva…” Şi atunci la ce dracu ai mai sunat aici dacă nu aveai nevoie de ea? Oameni care nu ştiu ce vor.
*****
Sunt întrebat dacă pot face instalaţia electrică la o vilă în maxim o săptămână, că se grăbesc s-o finalizeze. Bravo, Gogule, nu mai bine îţi aminteai tu de instalaţia electrică după ce zugrăveai şi te mutai acolo? Din proprie experienţă ştiu că toţi, dar absolut toţi ăştia care-şi amintesc că nu au făcut o chestie la timp şi nu şi-au programat etapele de execuţie nu ştiu de capul lor, iar “urgent” înseamnă de fapt “mai poate să aştepte”. O echipă de oameni termină o instalaţie electrică de vilă în câteva săptămâni, lucrând zi-lumină. Şi după ce discuţi şi stabileşti unde să vină fiecare priză, întrerupător, doză, bec, panou electric, boiler, televizor şi câte şi mai câte, întotdeauna proprietarul vine cu improvizaţiile lui sau cu cereri suplimentare ce prelungesc considerabil timpul de predare a lucrării. Când le-am zis la începutul lui aprilie celor de la Greenhours că nu vor deschide până la 1 mai, nu m-au crezut. Pe 30 aprilie ei încă amenajau. Hei, ce vă ziceam? Da bă, ai avut dreptate…
*****
Ză Boss s-a mutat în casă nouă (în capul străzii unde lucrezi, creaţo ). Trecem peste faptul că blocul dat în folosinţă anul ăsta este făcut cu curul şi curge apă prin el mai ceva ca la Plaza, plus munca de mântuială şi la economie, cum fac românii construcţii, dar nici Ză Boss nu are o idee prea clară de cum vrea amenajată casa. Eu cu Adina când ne-am zugrăvit camera şi am schimbat mobila din ea acum 2 ani am făcut schiţe color de mână (pe atunci nu găseam soft-ul ăla de la Ikea cu amenajarea locuinţei), măsurători, şi am cumpărat ce trebuia pe baza planurilor respective. Un an mai târziu noi cumpăram ultimele piese de mobilier ţinând cont de schiţele iniţiale. Alţii văd că n-au nici o greaţă dacă frigiderul nu are loc în bucătărie, dacă dulăpiorul nu se potriveşte cu chiuveta, dacă sursa suplimentară de iluminat nu are de unde-şi lua curent… Schimbă! Sparge! Taie! Trage alte fire! Şi după ce că blocul este făcut la mişto, toate modificările astea înseamnă alţi bani, altă distracţie, alte bătăi de cap.
*****
Miercuri ne opreşte pe stradă un ucrainean cu TIR-ul, vroia să ajungă la o vamă din Drumul Taberei. “Do you speak english?” Nu. “Plaza…1, 2 kilometer…” Şi s-a dus. Adina zice “Cum băi, să nu vorbeşti o limbă străină?” Nu e obligatoriu. Dacă străbaţi Europa, trebuie să ştii 10 limbi străine vorbite în ţările de tranzit? Nu. Să înveţi o limbă străină este un angajament personal, ce ţine de nevoia individului de a se face înţeles într-un mediu străin. Dar dacă interacţionează prea puţin cu cetăţenii de altă naţionalitate, ce l-ar motiva să înveţe o limbă străină? Câte meserii nu sunt în care nu se cer absolut nici o limbă străină sau operare calculator? O grămadă.
*****
Mor pe ăştia care se dau deştepţi şi apoi cad cu curu-n baltă de câte scamatorii au făcut. Bunăoară un coleg se duce să cumpere cablu. La el “bifilar” nu înseamnă cu 2 fire, cum îi zice şi numele – Bi-Filar, 2 fire – ci tot ce înseamnă cablu flexibil, indiferent câte fire are. Şi mai are şi şcoală de electricieni. Apoi îşi cumpără un detector de fum. La ce-ţi trebuie, Dorele, nu ştii când fumezi? Nu bă, pentru la ţară, că vezi câte se întâmplă de la sobe uitate aprinse. Păi nu-ţi trebuie de fum, ci de dioxid de carbon, că nu fumul te omoară, ci gazul. Şi dă-i şi contrazice-te, că nu-i adevărat, că suntem noi proşti. Bine mă, fie ca tine. Mai ales că pe cutia senzorului chinezesc scria “nu ne asumăm nici o responsabilitate în caz de accidente”.
Românii sunt obişnuiţi să adune. Şi un căcat dacă văd pe jos pe stradă, îl ridică şi-l duc acasă, că nu se ştie când au nevoie de el. În puţine cazuri “colecţionarul” are o evidenţă riguroasă a lucrurilor adunate de pe te miri unde, lucruri ce sunt sortate şi aşezate cu o mare grijă, de parcă ar fi ceva moaşte sfinte. În rest însă “relicvele” sunt aruncate prin pivniţe, balcoane, dulapuri, cămări şi curţi. Acel lucru pe care odinioară l-ai ridicat de jos spunând că e bine să-l ai, că nu se ştie când îţi trebuie, e aproape irevocabil dispărut. E la tine în casă, dar de multe ori mai repede o găseşti pe Elodia decât acea piesă. Întotdeauna când ai nevoie urgentă şi ştii că ai pe undeva pe acolo, nu găseşti. Şi te duci şi cumperi.
Sâmbătă am răcit, iar azi am fost cam stresat de nişte chestii, deprimat şi dopat cu portocale, energizante şi Snickers. Aşa că un mic atac nedefinit de panică chiar înaintea primei ore de condus din viaţa mea nu a fost ceva ieşit din comun, amintindu-mi cum mă apuca tremuriciul în armată când mă puneau să trag cu arma.
De la volan totul se vede altfel. S-a dus vremea de boierie când stăteam ca directorul în spate sau în dreapta, s-a dus vremea căruţului de cumpărături birjărit prin hypermarketul aglomerat doar din încheietură. Acum se simte morcovul mai cu frunze. Dar e bine atunci când capacitatea de auto-analiză a greşelilor îţi funcţionează încă ireproşabil şi-ţi poţi trage singur palme mentale.
În comparaţie cu Adina, care a avut şi ea tot prima lecţie vineri, am condus mult mai urât. Mult, mult mai urât. Nu am ţinut drumul drept, trebuia instructorul să stea tot timpul cu mâna pe volan. Puneam frână mult prea brusc pentru gustul meu, căci eu consider că un bun şofer dacă are strada liberă trebuie să frâneze lin, să nici nu simtă pasagerii ce se întâmplă. Aveam tendinţa să frânez de fiecare dată când vedeam câte un pieton, şi chiar am avut instincte bune când o gagicuţă vroia să treacă pe roşu pe sub maşina mea. Mereu căutam să le dau prioritate celorlalţi, să nu-i încurc la mers, în ciuda sfaturilor gen “dă-i dracu, ce treabă ai cu ei, sunt responsabili de ce fac”. Am luat nişte viraje proaste, când nu coordonam mişcările mâinii cu arcul cercului imaginar. Uneori nu găseam pedala de frână, trebuia mereu să-i dau câte un şut, ca să ştiu că e acolo, uitam să schimb vitezele, să opresc semnalul sau să verific oglinda din stânga. Iar când mi-a rămas ambreiajul înţepenit la podea am zis că s-a stricat maşina, dar mi-l ţinea instructorul apăsat de la comanda lui. Am fost un permanent motiv de stress pentru omul ăsta, şi mi-am amintit cum şi el şi profesorul de legislaţie ne-au zis fiecare la începutul cursurilor: “Fiecare învaţă în ritmul lui. Unora le ajung 15 lecţii, altora nici 80.” Sper să nu fiu din ultima categorie.
A existat şi o parte bună: nu am fost ţeapăn, vorbind într-una cu instructorul, uitându-mă în jur (deşi uneori aveam tendinţa să verific câte 2 oglinzi deodată), îmi relaxam mâinile şi picioarele de câte ori puteam.
M-am plimbat prin cartier de am ameţit (Sibiu – Compozitorilor – Bucla Drumul Taberei – Braşov – Prelungirea Ghencea – Valea Oltului – Valea Argeşului – Bucla Drumul Taberei – Sibiu – Compozitorilor – Bucla Drumul Taberei – Vasile Milea), iar la sfârşit am mers la metrou la Semănătoarea să luăm o elevă. Care elevă m-a înnebunit de cap cu aerul ei serios, frumuşel şi sexy, rămânând holbat ca ţăranul cocalar la sânii ei mari ce se ghiceau prin pulover. Sau mă rog…ei se holbau la mine…tot una… 
Spre bucuria orgoliului meu rănit, nici tipa nu era mai brează ca mine la volan, făcând cam aceleaşi greşeli. Deci nu sunt singurul varză.
De la legislaţie am chiulit împreună cu Adina ca doi elevi de liceu: am aşteptat în sală cât am aşteptat, apoi am şters-o chiar când se făcea ora să vină profu. Ne-am dus să mâncăm câte o ciorbă. 
Şi dacă tot am zis de Adina, o chinuie iar talentul. Cu dedicaţie cică. Morcovu, morcovu…
Documentar Animal Planet despre animalele din oraşul abandonat Pripiat, lângă Cernobîl: “Iată cum natura învinge din nou, în ciuda eforturilor oamenilor de a o distruge de tot”. De parcă accidentul din ’86 a fost deliberat. Ăsta o fi noul tip de braconaj, cu reactorul?
Revista Femeia, ceva rubrică pe teme sexuale: “Cântatul echivalează cu o partidă de sex”. Da, în lipsa apetitului sexual e bun şi cântatul. Sau mâncatul de rahat…turcesc.
