Ionuţ Iosub

O cunoştinţă avea azi status la mess cu căţeii de la adăpostul din Glina acoperiţi de zăpadă. Cât am stat şi mi-am dezgheţat picioarele la calorifer, pentru că la noi iarna ori mergi pe şosea să te calce camioanele (erau să mă zboare vreo 4 TIR-uri pe DN6), ori înoţi prin zăpadă pe ceea ce odată era trotuar, am văzut povestea şi pe net şi mi-am adus aminte o chestie de vroiam să o spun mai demult.

Universul redus la nivelul nostru este finit. Orice sistem are o capacitate maximă. Tot aşa cum nu poţi face o tonă de ciorbă într-o crăticioară, din simplul motiv de bun-simţ că nu intră, nu încape, tot aşa orice alt sistem de referinţă are o limită. Oraşul are o limită. În condiţiile X, cu resursele Y aici încap Z oameni. Chestie care se aplică şi la maidanezi. Estimez populaţia canină de la mine din zonă la circa 100 de patrupede, dacă nu chiar mai bine. Şi asta, atenţie, numai în zona unei singure intersecţii. Unii dintre ei sunt aduşi de diverşi oameni, ca de exemplu workerii care au placat blocul vecin şi la plecare au abandonat aici câinii cu care veniseră. Când poţi spune că este prea mult? În mod tradiţional românii înţeleg să controleze populaţia de animale domestice cam aşa: pisicile sunt înecate la naştere, iar câinii abandonaţi pe câmp sau în alte localităţi. Cum ar veni, devin problema altora. Între timp, deveniţi din ţărani orăşeni, au devenit şi sensibili la anumite aspecte. Cum ar fi controlul înmulţirii populaţiei de animale. Şi, din diverşi factori, au ajuns să nu-şi mai pună la modul serios întrebarea “când mult este prea mult…când locul în care trăim devine suprapopulat, iar resursele ineficiente?”.

La oamenii ăştia de la Asociaţia Robi managementul lor prost a dus la moartea animalelor. Pentru că ei au crezut că pot salva toate animalele din lume. Şi au colectat la animale până le-a depăşit capacitatea logistică. Şi atunci au văzut că e groasă. Cine dracu adoptă dintr-o dată câteva sute de câini? Şi au făcut luna trecută campania cu strângerea de conserve din pasaj de la Universitate, unde cică 900 de conserve au ajuns pentru vreo 2 mese. Ce mănâncă potăile după ce se termină cele 2 mese? Tam-ta-dam… Şi a venit zăpada. Iar câinii găzduiţi în ţarcuri în câmp s-au trezit singuri şi cu viscolul pe cap. Care zăpadă a troienit peste coteţele lor de au rămas ăia închişi acolo. Probabil că rămaşi pe stradă ar fi dus-o mai bine decât în adăpostul de la Glina, pentru că ar fi avut libertate de mişcare şi ar fi găsit adăpost în geografia mediului urban mare. Aşa au fost ţinte sigure, precum condamnatul în faţa plutonului de execuţie. Pentru că cineva nu a spus la timp “STOP! Putem să ne îngrijim numai de ‘n’ căţei, nu de mai mulţi”.

Un cititor îmi spunea azi că nu vede decât 2 soluţii: ori sunt lăsaţi înapoi în stradă, ori eutanasiaţi. Sunt de acord. Dacă nu aveţi posibilitatea să vă îngrijiţi de ei, de ce îi mai chinuiţi? Dacă depăşesc posibilităţile, resursele, capacitatea sistemului, ce soluţie propuneţi? Îi aducem înapoi în stradă, iar sistemul va deveni pe zi ce trece tot mai suprapopulat până va atinge un punct critic. Probabil că nu l-a atins încă, iar “mult” nu a devenit încă “prea mult”. Încă mai găsesc adăpost şi mâncare. Poate că sunt superficial, dar punctul critic estimez că va fi atins când resursele vor deveni foarte, foarte puţine raportat la numărul indivizilor care trebuie să beneficieze de ele. Şi atunci cineva va recurge forţat, la presiunea străzii, la soluţia finală.

E trist, dar asta e lumea reală. Dintr-un os putem mânca maxim 10, nu 1.000. Şi chiar dacă l-am împărţi la 1.000, nu ne-ar ţine de foame. Azi, mâine, poimâine sunt câinii. Cândva ne va veni şi nouă, oamenilor, rândul. Cei care vor putea se vor muta în alte sisteme finite de referinţă. Cine nu, va lupta pentru supravieţuire pe aceleaşi baricade. Şi nu, bancul cu pietrele, nisipul şi “mai e loc oricând de o bere” nu se aplică aici.