Ionuţ Iosub

Discutam zilele trecute cu cineva despre ăştia d-alde Paţurcă, Cristi Minculescu, Gică Petrescu, care toată viaţa stau şi se distrează, iar când dau de necaz ies la cerşit. Şi zicea interlocutorul meu că unii oameni sunt “programaţi” să nu se poată întreţine singuri în viaţă, dar că societatea trebuie să-i ajute pentru contribuţia lor. Eu unul nu aş putea trăi aşa, fără să-mi pese ce voi mânca mâine, dacă voi avea cu ce şi unde să-mi cresc copilul, dacă, dacă, dacă… Alţii n-au nici o greaţă. Mai ales unii “artişti” care duc o existenţă comparabilă cu cea a cocalarilor care n-au după ce bea apă, dar le place să fie numiţi “oameni de afaceri” şi admiraţi pentru că scuipă seminţe cu efect.

La un prim calcul în primele 2 săptămâni de activitate cu firma am câştigat mai mult decât la Filipescu într-o lună de salariu. Unii clienţi ai Parrot-ului, alţii clienţi noi. Lucrări găsite de mine, în ciuda faptului că se găseşte cineva să afirme contrariul pe mess şi în comentariile neaprobate de pe blog. E mulţumitor pentru început, dar nu suficient. Cu o mână am luat banii, cu alta i-am dat, rămânându-mi doar o mică rezervă. Transport, furnizori, materiale, scule… Totul plătit la timp, în aceeaşi zi (chiar dacă aveam o păsuire de 30 de zile), integral şi fără comentarii. Nu au zis nimic vechii furnizori, dar am citit pe faţa lor că erau mulţumiţi că nu le mai răspundeam ca până acum la veşnica întrebare “plăteşti acum?” cu veşnicul răspuns “nu…ne-a trimis Filipescu să luăm pe datorie”, şi că erau în sfârşit plătiţi la timp, nu după luni de zile.

Bun. Acum să revin la “recunoştinţa” societăţii pentru greierele lui La Fontaine, varianta bipedă. De ce ar fi românii îndatoraţi până la moarte unui zdrăngănitor de chitară care a adus servicii numai găştii politice din care făcea parte? A construit ceva durabil? Dacă întreb acum un copil despre iunie ’90 se uită la mine tâmp. Pentru acel copil Paţurcă poate fi situat cronologic undeva în epoca construirii marilor piramide. E terminat, istoria l-a îngropat de mult, numai o mână de oameni îşi mai aminteşte de el, în special cei din vechea gaşcă. (Apropo, Dumitru Iuga mai trăieşte? Că n-am găsit nimic pe net care să spună dacă da sau nu.)

Chestia cu recunoştinţa societăţii este în toate cazurile discutabilă, subiectivă şi cu aplicabilitate pe termen scurt. După un timp care variază între câteva luni şi câţiva zeci de ani pe societate o doare-n cur de tine, că ţi-ai dat viaţa pentru ţară sau mai ştiu eu ce. Luaţi o hartă a Bucureştiului. Câţi dintre voi ştiţi să-mi spuneţi ce au făcut mai mult de 10 oameni eroi de război al căror nume a fost dat străzilor din localitate? Pe cine mai interesează că ăla a murit căzând cu avionul pe stânga sau pe dreapta? Câţi ştiu să spună în primele 3 secunde de la citirea acestei fraze ce om politic a fost asasinat lângă metroul de la Eroilor, unde numai un mic monument vandalizat mai aduce aminte de asta? Eu nu ştiu, şi zău că nu mă interesează! La ce mi-ar folosi? Îl învie cumva? Îi voi aduce zilnic ofrande? Pierdere de timp, bună doar să umple arhiva unei minţi ce nu-şi găseşte ceva mai bun de făcut.

Oamenii nu fac lucruri pentru ca societatea să le fie recunoscătoare. Bine, eroii vechi de război aveau un anume romantism în ei, credeau în nişte idealuri, dar nu au realizat unirea sau eliberarea de unii singuri, ci ca parte a unei maşinării enorme, şi nu sperând ca faraonii egipteni că vor accede nemurirea. Ăştia de mor acum prin Afganistan şi Irak, credeţi că s-au dus ca să-i plângem noi? Nu, s-au dus pentru solda mult mai mare, iar unii pentru traficul cu obiecte de duty-free (nu are rost să mă contraziceţi, câtă vreme am cărat şi eu la pachete d-alea când era scandalul în floare). Cântăreţii ăştia de care vorbeam la început, au lălăit cumva ca noi să le facem plecăciuni adânci şi să le pupăm picioarele? Nicidecum! Au făcut-o pentru bani, pentru gagici, pentru faima de moment, pentru a mobiliza masele de oameni de care aveau nevoie în anumite scopuri.

Şi de aceea eu nu simt nici un pic de milă pentru ei, şi zău că nu le-aş da o coajă de pâine decât ca simplu gest umanitar, nu pentru ce au fost ei. (Pentru că un om flămând e un om fără nume, fără personalitate şi fără trecut. Ştiu, ne înfiorăm ca mironosiţele la “opresiunea” americană sau a speciei umane în filme, dar până nu aţi simţit pe pielea voastră ce înseamnă foamea, şi până nu aţi văzut cât de jos se poate coborî fiinţa umană pentru un blid de mâncare, vorbiţi prostii.) Cam astea sunt sentimentele mele pentru “greierii” ce aşteaptă recunoştiinţa societăţii: La muncă, bă!