La o mână (insignifiantă) de oameni. La fel ca cei din generaţia ’70-’80 am prins fenomenul Radio Europa Liberă, dar nu l-am perceput la fel ca un adult. Ştiam că e interzis, ştiam să recunosc vocile prezentatorilor şi jingle-ul lui Ciprian Porumbescu, înţelegeam ce se discută, dar atât. La fel şi despre Deutsche Welle şi Vocea Americii. Mintea unui copil la vremea aceea avea prea puţine resurse pentru partizanat politic şi dizidenţă. Ceea ce a fost bine, pentru că (părerea mea) copiii trebuie feriţi cât mai mult posibil de mizeriile vieţii adulte. E o vreme pentru joacă şi alta pentru supravieţuire.
O organizaţie semi-obscură lansează o campanie de aducere în ţară a arhivei Radio Europa Liberă şi oferirea ei gratuit către cei interesaţi să o studieze. Şi pentru asta au nevoie de câteva sute de mii de euro (zic ei). Trecem peste faptul că oamenii ăştia nu au auzit de Youtube şi alte servicii de streaming pe internet, unde ar pune arhiva la liber sau pe bani. Dar să facem un calcul nu în bani, ci în ani. Mulţi copii nu ştiu nici cine a fost Ceauşescu, darămite Neculai Constantin Munteanu. Deci ăstora nu le foloseşte. Apoi, până strângi bani, până aduci benzile magnetice din California până la Bucureşti, până le transferi pe suport digital, până te hotărăşti cum să le publici, cui şi în ce sediu, şi mai ales pe ce bani (că şi ăia de vor păzi arhiva digitalizată trebuie să mănânce o pâine)… Până faci toate astea mai trec câţiva ani, timp în care Radio Europa Liberă s-ar putea să nu mai intereseze nici pe fani.
Europa Liberă, la fel ca alte canale de propagandă anti-comunistă finanţate din partea cealaltă a Cortinei, şi-a făcut datoria şi a menţinut viu spiritul celor care au răsturnat sistemul. Dar câţi dintre ei au mai făcut ceva pentru România după ’89? Câţi dintre reporteri sau ascultători a mai făcut ceva în afară de a se aşeza frumos şi comod la căldurică?
Lasă un comentariu pertinent şi de bun-simţ